N-am cucerit niciodată pe nimeni. Nici nu am făcut vreodată eu primul pas către cineva chiar dacă am simțit ceva. Întotdeauna mi-a plăcut si am așteptat ca bărbatul să facă asta.
Cine a vrut să mă iubească, m-a iubit. Nu m-am opus. Ba din potrivă. Poate nu a fost cea mai bună alegere pentru că unii nu au avut intenții serioase, eram doar încă o femeie în viața lor. Iar la final, am suferit. Și am învățat că nu oricine îți bate la ușa sufletului merită să intre pentru că mai târziu vor zăbovi în prag și nu ai ce să le faci. Îi lași până îți pleacă definitiv, de bună voie, pentru că toate încercările de a-i alunga au eșuat.
Am învățat că trebuie să fiu mai rece uneori, să nu mai pun la suflet orice și pe oricine. Am învățat. Dar nu am putut.
Și din toate poveștile astea eșuate m-am ales cu o teamă care mă cuprinde de fiecare dată când vreau să mă îndrept către cineva.
Teama să nu fiu respinsă, să nu fiu ce trebuie, să nu fiu pe plac. Eu nu știu să chem, să cuceresc, să provoc. Eu știu să aștept pentru că mi-e teamă să fac primul pas.
Ne schimbăm cu greu sau poate deloc și asta se reflectă în faptul că, deși învățăm anumite lecții, uneori ne este greu să le punem în practică. Dar îmi place să cred că fiecare dintre noi are sortit un om anume pentru care nu va trebui să se schimbe în niciun fel.
Îmi place să cred că omul potrivit nu trebuie rugat, chemat, el pur și simplu te găsește și te iubește pentru că face asta din inimă.
