Sunt oameni pe care îi ierți o dată, de două ori, poate de zece ori. Le găsești explicații, treci peste cuvintele grele și speri că data viitoare va fi altfel. Dar uneori omul se întoarce și face exact același lucru. Iar atunci apare întrebarea pe care mulți credincioși și-o pun: dacă iert, trebuie să-l primesc din nou în viața mea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Părintele Pimen Vlad vorbește frecvent despre iertare, răutate, judecarea aproapelui și pacea sufletească. Mesajul creștin al iertării este limpede, însă există o confuzie care poate face mult rău: iertarea nu trebuie transformată într-o obligație de a rămâne la nesfârșit într-o situație în care ești mințit, umilit sau rănit.
De ce este atât de greu să ierți omul care te-a rănit?
Este ușor să vorbim despre iertare atunci când rana nu este a noastră. Lucrurile se schimbă când cineva în care ai avut încredere te trădează, când o rudă te vorbește de rău, când un om căruia i-ai făcut bine îți răspunde cu răutate sau când cineva apropiat repetă ani la rând același comportament.
Părintele Pimen insistă în învățăturile sale asupra luptei cu răutatea, judecata și resentimentul. Ideea creștină nu este că răul trebuie declarat bun, ci că răul făcut de altcineva nu trebuie lăsat să ne transforme și pe noi în oameni plini de ură.
Aici începe adevărata dificultate. Poți pleca de lângă un om, dar să continui ani întregi să porți în minte fiecare cuvânt pe care ți l-a spus. Poți să nu-l mai vezi niciodată și, totuși, el să ocupe în fiecare zi un loc uriaș în gândurile tale.
În acest sens, iertarea îl eliberează și pe cel care iartă.
Să ierți nu înseamnă să spui că nu s-a întâmplat nimic
Una dintre cele mai periculoase confuzii este aceasta: „Dacă sunt credincios, trebuie să accept orice.”
Nu.
Dacă cineva te-a mințit, minciuna rămâne minciună. Dacă te-a umilit, umilința nu devine bună doar pentru că ai decis să nu te răzbuni. Dacă ți-a trădat încrederea, este firesc ca acea încredere să aibă nevoie de timp pentru a fi reconstruită.
Iertarea și încrederea nu sunt același lucru.
Poți renunța la dorința de răzbunare fără să-i oferi imediat omului aceeași apropiere pe care o avea înainte. Încrederea se poate reface prin comportament, sinceritate și timp, nu doar prin cuvintele „iartă-mă”.
Acest lucru este important mai ales pentru femeile care au fost învățate că a fi „bună” înseamnă să suporte orice. Răbdarea creștină nu trebuie confundată cu acceptarea continuă a abuzului, umilirii sau manipulării.
Dar dacă omul este din familie?
Aici lucrurile devin mult mai complicate. De un cunoscut te poți îndepărta relativ ușor. De o mamă, un frate, o soră, un copil sau un soț nu te desprinzi la fel.
Există familii în care aceeași ceartă se repetă de ani întregi. Se spun cuvinte grele, urmează câteva zile de tăcere, apoi împăcarea și, după o vreme, totul începe din nou. Fiecare iertare pare să fie doar începutul următorului conflict.
În asemenea situații, pacea nu înseamnă să te prefaci că problema nu există. Uneori este nevoie să spui limpede și fără ură: „Te iert, dar nu mai pot accepta să vorbești cu mine în felul acesta.”
Limita nu trebuie pusă pentru a pedepsi. Poate fi pusă tocmai pentru a opri repetarea răului.
Părintele Pimen și lecția de a nu răspunde răului cu rău
În numeroasele sale cuvinte adresate credincioșilor, Părintele Pimen revine la ideea păstrării păcii sufletești și a evitării judecării aproapelui. Este o lecție dificilă, mai ales atunci când simțim că avem toate motivele să fim supărați.
Când cineva ne rănește, primul impuls este deseori să-i demonstrăm că putem răni și noi. Dacă ne vorbește de rău, vrem să spunem tuturor ce a făcut. Dacă ne jignește, vrem să găsim cuvântul care îl doare cel mai tare.
Dar atunci răul nu se oprește. Doar trece de la unul la celălalt.
A nu răspunde răului cu rău nu înseamnă slăbiciune. Uneori este mult mai greu să te oprești decât să spui tot ce ai pe suflet.
Trebuie să te împaci de fiecare dată?
Iertarea și împăcarea sunt legate, dar nu sunt identice. Pentru o împăcare adevărată este nevoie, de regulă, de două persoane. Tu poți renunța la ură, însă nu poți obliga celălalt om să recunoască ce a făcut sau să-și schimbe comportamentul.
Dacă omul își recunoaște greșeala, își cere sincer iertare și arată prin fapte că vrea să repare relația, apropierea poate deveni posibilă. Dacă însă se întoarce doar pentru a repeta aceeași rană, păstrarea unei anumite distanțe poate fi necesară.
Mai ales în situațiile grave, în care există violență, amenințări sau abuz, siguranța persoanei trebuie pusă pe primul loc. Credința nu cere nimănui să rămână într-un pericol pentru a demonstra că a iertat.
Cea mai grea iertare este uneori cea pe care nu o primești
Există și situația inversă. Poate tu ești cel care a greșit. Ai cerut iertare, dar celălalt nu vrea să mai audă de tine.
Atunci apare tentația de a spune: „Mi-am cerut iertare, ce mai vrea?”
Dar o rană nu dispare în momentul în care noi hotărâm că ar trebui să dispară. Dacă ai greșit, poți cere sincer iertare și poți încerca să repari ceea ce este posibil. Nu poți însă obliga omul rănit să aibă din nou încredere imediat.
Uneori adevărata pocăință se vede tocmai aici: în răbdarea de a accepta consecințele propriei greșeli.
Cum îți dai seama că încă porți omul acela în suflet?
Poate nu mai vorbești cu el de ani întregi, dar de fiecare dată când îi auzi numele te înfurii. Povestești tuturor ce ți-a făcut. Îți imaginezi momentul în care va păți și el ceva și va înțelege cât ai suferit.
Fizic, omul poate să fi dispărut din viața ta. Sufletește, însă, încă este acolo.
De aceea iertarea nu se reduce la reluarea unei relații. Este și lupta de a nu mai hrăni permanent rana.
Asta poate dura. Uneori omul spune „am iertat”, dar durerea revine. Nu înseamnă că totul a fost inutil. Unele răni au nevoie de timp, rugăciune și, în anumite situații, de sprijinul unui duhovnic sau al unui specialist.
Nu orice om trebuie să aibă același loc în viața ta
Putem dori binele unui om fără să-i mai oferim acces nelimitat la viața noastră. Putem să nu-l urâm fără să-i mai spunem toate lucrurile intime. Putem să-l salutăm fără să reconstruim o prietenie care ne-a făcut rău.
Această diferență este importantă.
Iertarea spune: „Nu vreau să trăiesc urându-te.”
Încrederea spune: „Pot să mă bazez din nou pe tine.”
Prima poate depinde în mare parte de noi. A doua depinde și de comportamentul celuilalt.
Dacă omul care te-a rănit apare din nou la ușa ta
Nu trebuie să iei o decizie din frică, vinovăție sau presiunea celor care îți spun: „Dar trebuie să ierți”.
Privește faptele. Și-a recunoscut greșeala? S-a schimbat ceva? Îți respectă limitele? Sau totul începe exact ca înainte?
Poți avea inimă bună fără să fii naiv. Poți fi credincios fără să permiți cuiva să te rănească la nesfârșit.
Iar poate una dintre cele mai importante lecții care se desprind din cuvintele Părintelui Pimen despre iertare și pace este aceasta: nu lăsa răul altuia să hotărască ce fel de om vei deveni tu.
Nu trebuie să porți ura lui.
Nu trebuie să te răzbuni.
Dar nici nu trebuie să numești răul „bine” pentru a demonstra că ai iertat.
Uneori iertarea înseamnă împăcare. Alteori înseamnă să-i dorești omului binele, să nu-l urăști și să mergi mai departe pe alt drum.
