O mamă poate ajunge într-un moment în care simte că a făcut tot ce omenește putea face pentru copilul ei. L-a sfătuit, l-a ajutat, a încercat să-l ferească de greșeli, poate a plâns și s-a rugat să se schimbe ceva. Dar copilul a crescut, iar unele lucruri nu mai depind de ea.
Poate este plecat departe. Poate trece printr-o perioadă grea. Poate a făcut alegeri pe care mama nu le poate înțelege. Sau poate pur și simplu nu mai ascultă niciun sfat. Tocmai pentru asemenea momente, cuvintele Părintelui Pimen Vlad despre rugăciunea părinților pentru copii au o încărcătură aparte.
Tema nu este doar una atribuită părintelui pe internet. Părintele Pimen a vorbit explicit despre rugăciunea părinților pentru copii, inclusiv într-un material publicat de canalul athonit „O Chilie Athonită – Bucurii din Sfântul Munte”.
Ce poate face mama atunci când nu mai poate schimba nimic?
Cât timp copilul este mic, mama îi poate ține mâna când traversează strada, îl poate lua de lângă un pericol și îi poate spune unde are voie să meargă. Când devine adult, lucrurile se schimbă. Îi poți spune ce crezi, îl poți ajuta când îți cere, dar nu-i mai poți conduce viața.
Aici apare una dintre cele mai grele lecții pentru un părinte: să înțeleagă că iubirea nu înseamnă control.
Poți vedea că propriul copil merge într-o direcție despre care crezi că îi va face rău și, cu toate acestea, să nu-l poți opri. Poți repeta același sfat de zece ori, iar el să nu-l asculte nici a unsprezecea oară.
Părintele Pimen mută atenția spre ceva ce rămâne posibil chiar și atunci când puterea omenească se termină: rugăciunea.
În cartea Învățături de la Muntele Athos, el vorbește concret despre părinții care se roagă pentru copii și recomandă ca rugăciunea să facă parte firesc din viața familiei.
Părintele Pimen le spune mamelor să se roage chiar lângă copiii lor
Unul dintre cele mai frumoase pasaje este dedicat momentului în care copiii dorm.
Părintele recomandă ca mama sau tatăl care dorește să se roage seara să o facă inclusiv în camera copiilor. Vorbește despre citirea unui acatist, a unui paraclis sau despre rugăciunea spusă simplu, din inimă.
Nu este nevoie de cuvinte complicate.
O mamă își cunoaște copilul. Îi cunoaște fricile, problemele, slăbiciunile și lucrurile pe care poate copilul nu le spune nimănui. Rugăciunea ei poate porni tocmai de aici: din ceea ce o doare.
În același text, Părintele Pimen subliniază și importanța rugăciunii rostite în familie, astfel încât copiii să o audă încă de mici și să crească într-un mediu în care apropierea de Dumnezeu este firească, nu impusă.
Dar dacă fiul sau fiica ta are deja 30, 40 sau 50 de ani?
Pentru o mamă, copilul rămâne copil indiferent câți ani are. Grijile doar își schimbă forma.
La cinci ani te temi să nu se lovească. La 20 de ani te temi să nu aleagă greșit. La 40 de ani poate te doare că are probleme în căsnicie, că trece printr-un necaz sau că viața lui nu este așa cum ai sperat.
Nu mai poți intra în camera lui seara să vezi dacă doarme.
Dar te poți ruga pentru el.
Și poate că tocmai aici apare o diferență importantă: rugăciunea nu înseamnă să-I ceri lui Dumnezeu să facă neapărat ceea ce ai hotărât tu că este bine pentru copil.
Uneori părintele este atât de speriat încât rugăciunea devine o listă de soluții: „Doamne, fă să se întoarcă acasă”, „fă să se despartă de omul acela”, „fă să accepte serviciul acesta”.
Poate fi mai greu, dar și mai profund, să spui: „Doamne, ai grijă de copilul meu și luminează-l să aleagă ce îi este de folos.”
Când o mamă se învinovățește pentru tot
Există mame care poartă ani întregi o întrebare: „Dacă aș fi făcut altfel?”
Dacă aș fi fost mai atentă. Dacă nu l-aș fi lăsat să plece. Dacă aș fi observat mai devreme. Dacă aș fi fost mai severă. Sau, dimpotrivă, dacă aș fi fost mai blândă.
Părintele Pimen vorbește foarte clar despre responsabilitatea părinților în educația copiilor și despre puterea exemplului. În intervențiile sale, insistă asupra timpului acordat copiilor și asupra mediului în care aceștia cresc. În același timp, copilul ajunge adult și devine responsabil pentru propriile alegeri.
Un părinte își poate recunoaște greșelile și poate încerca să le repare. Dar nu poate purta întreaga viață a copilului pe umeri.
Există o diferență între responsabilitate și vinovăție fără sfârșit.
Dacă ai greșit, poți cere iertare. Dacă mai poți îndrepta ceva, încearcă. Dar dacă nu mai poți schimba trecutul, a te pedepsi în fiecare zi nu îl ajută nici pe copil și nici pe tine.
Nu transforma fiecare discuție cu el într-o predică
Când unui copil adult îi merge rău, primul instinct al părintelui este să-i spună ce trebuie să facă. Uneori sfatul este necesar. Dar există situații în care copilul nu mai are nevoie de încă zece explicații, ci de certitudinea că are unde să se întoarcă.
Dacă fiecare telefon începe cu „Ți-am spus eu”, copilul poate ajunge să ascundă exact lucrurile despre care ar avea cea mai mare nevoie să vorbească.
Uneori o întrebare simplă — „Cum pot să te ajut?” — valorează mai mult decât o predică.
Iar dacă nu poți ajuta concret, poți rămâne aproape fără să aprobi tot ceea ce face. Dragostea pentru copil și dezacordul față de alegerile lui pot exista în același timp.
Rugăciunea mamei nu începe atunci când apare necazul
Părintele Pimen vorbește despre rugăciune ca despre ceva care ar trebui să existe în familie încă din copilărie. El amintește rugăciunea spusă cu voce tare în casă, participarea copiilor și exemplul părinților.
Aici este poate cea mai importantă idee pentru părinții care încă au copii mici: nu aștepta necazul pentru a introduce rugăciunea în familie.
Copilul care o vede pe mama rugându-se nu primește doar o lecție spusă în cuvinte. Primește o imagine pe care o poate purta toată viața.
Părintele Pimen însuși a povestit despre familia în care a crescut, cu nouă copii, și despre rolul mamei sale în apropierea copiilor de credință. Mama îi învățase „Tatăl nostru” și Crezul, iar mersul duminica la biserică făcea parte firesc din viața familiei.
Poate copilul se va îndepărta la un moment dat de ceea ce a primit acasă. Dar ceea ce a văzut și a trăit în copilărie poate rămâne undeva în el.
Ce spui când nu mai găsești cuvintele?
Uneori omul crede că nu știe să se roage „cum trebuie”.
Dar Părintele Pimen vorbește despre rugăciunea spusă din inimă într-un mod foarte simplu. În capitolul dedicat rugăciunii, el descrie omul care se așază înaintea icoanei Maicii Domnului și îi spune pur și simplu problema pe care o are, așa cum ar vorbi cu o mamă.
Pentru mama îngrijorată de copilul ei, rugăciunea poate fi la fel de simplă:
„Doamne, eu nu mai știu ce să fac. Ai Tu grijă de copilul meu.”
Nu trebuie să fie o rugăciune spectaculoasă. Nu trebuie să fie spusă frumos pentru altcineva. Este o rugăciune între om și Dumnezeu.
Dacă ai încercat totul și simți că nu mai poți…
Poate acesta este momentul cel mai greu: când ai dat sfaturi, ai ajutat, ai iertat, ai vorbit și ai plâns, dar situația nu s-a schimbat.
Atunci trebuie acceptat și adevărul pe care niciun părinte nu vrea să-l audă: nu putem trăi viața copiilor noștri în locul lor.
Putem fi lângă ei. Putem interveni atunci când există un pericol și avem posibilitatea reală să ajutăm. Putem pune limite. Putem cere ajutor specializat atunci când situația o cere. Dar nu putem lua toate deciziile în locul unui adult.
Pentru omul credincios, aici începe încredințarea copilului lui Dumnezeu.
Nu abandonarea lui.
Nu nepăsarea.
Ci recunoașterea faptului că puterea unei mame, oricât de mare ar fi dragostea ei, are o limită.
Cuvintele pe care o mamă poate avea nevoie să le audă
Poate fiul sau fiica ta trece acum printr-o perioadă în care nu te lasă să-l ajuți. Poate nu îți răspunde cum ai vrea. Poate este departe. Poate ai ajuns să te culci seara cu aceeași grijă cu care te-ai trezit dimineața.
Nu poți controla tot ce se va întâmpla.
Dar poți păstra legătura fără să sufoci. Poți ajuta fără să controlezi. Poți spune adevărul fără să rănești. Poți lăsa ușa deschisă fără să accepți lipsa de respect.
Și poți face lucrul despre care Părintele Pimen vorbește atât de frumos atunci când se referă la părinți și copii:
să te rogi pentru copilul tău.
Chiar dacă este mare.
Chiar dacă este departe.
Și mai ales atunci când simți că tu nu mai poți face nimic.
