Sunt perioade în care omul are impresia că nici nu apucă să iasă dintr-un necaz și începe altul. Se rezolvă o problemă și apare alta. Vin griji în familie, lipsuri, dezamăgiri, pierderi sau probleme pe care nu le-ai prevăzut. La început spui că trebuie să fii puternic. Apoi începi să obosești. Și, într-o seară, poate apare întrebarea pe care ți-e teamă chiar și să o rostești: „Doamne, de ce tocmai mie? Cât mai pot să duc?”
Părintele Pimen Vlad a vorbit explicit despre această întrebare. Există chiar o intervenție intitulată „De ce îngăduie Dumnezeu necazurile?”, publicată de Trinitas TV, iar în alte cuvinte ale sale explică felul în care creștinul ar trebui să privească suferința și încercările.
Răspunsul său nu este unul comod. Credința nu înseamnă că omul va fi ferit de toate necazurile. Uneori, spune părintele, tocmai încercarea ne face să vedem lucruri pe care atunci când totul merge bine nu le observăm.
„De ce a îngăduit Dumnezeu asta?”
Această întrebare apare aproape instinctiv atunci când suferim. Dacă Dumnezeu mă iubește, de ce nu oprește lucrul acesta? De ce nu îmi rezolvă problema? De ce mă lasă să trec prin ea?
Părintele Pimen atrage atenția că uneori trebuie să privim și în urmă, la propriile fapte și la consecințele lor. Unele suferințe nu apar fără legătură cu alegerile noastre. Cuvintele aruncate fără grijă, nedreptățile sau deciziile greșite pot lăsa urme care se întorc mai târziu în propria viață.
El folosește o imagine foarte puternică: „Rănile se vindecă, dar cicatricile rămân.” Chiar dacă omul se pocăiește și primește iertarea lui Dumnezeu, unele dintre consecințele faptelor sale pot continua să existe.
Asta nu înseamnă însă că fiecare boală, pierdere sau tragedie trebuie interpretată drept o pedeapsă pentru un anumit păcat. O asemenea concluzie ar fi nedreaptă și străină de complexitatea învățăturii creștine despre suferință. Uneori putem identifica urmările propriilor alegeri; alteori, motivul unei încercări rămâne dincolo de ceea ce putem înțelege.
Uneori ajungem să trăim ceea ce altădată am judecat
Părintele Pimen vorbește despre un lucru care poate pune pe gânduri pe oricine: se întâmplă ca omul să judece cu ușurință suferința altuia până în ziua în care ajunge într-o situație asemănătoare.
Vedem o căsnicie destrămată și spunem: „Eu n-aș fi făcut niciodată asta”. Vedem un părinte care are probleme cu propriul copil și ne întrebăm cum a putut să ajungă acolo. Vedem un om copleșit și credem că noi am fi fost mai puternici.
Apoi viața se schimbă.
Părintele Pimen spune că uneori Dumnezeu îngăduie să trecem prin anumite situații tocmai pentru a înțelege cât de grele sunt, de fapt, de purtat.
După aceea poate nu mai judeci atât de repede.
Poate devii mai blând cu omul care cade.
Poate înțelegi de ce cineva a plâns atunci când tu îi spuneai simplu: „Trebuie să fii puternic”.
Necazul nu înseamnă automat că Dumnezeu te-a părăsit
Aceasta este poate una dintre cele mai importante idei pentru omul aflat într-o perioadă grea. Când rugăciunea pare că nu primește răspuns și problemele continuă, este ușor să interpretezi tăcerea drept abandon.
Dar perspectiva creștină asupra încercărilor este diferită.
Părintele Pimen vorbește despre necazuri ca despre momente care pot deveni prilej de îndreptare, apropiere de Dumnezeu și schimbare a vieții. Într-un alt cuvânt al său spune că asemenea perioade ar trebui să devină motive pentru mai multă rugăciune și pentru apropierea de Biserică, spovedanie și sfatul duhovnicului.
Cu alte cuvinte, faptul că treci printr-un necaz nu dovedește că Dumnezeu te-a uitat.
Uneori tocmai în perioadele în care pierdem lucrurile pe care ne bazam începem să ne întrebăm ce este cu adevărat important.
Dar de ce unii oameni par să aibă numai necazuri?
Este una dintre întrebările cele mai dificile.
Vedem oameni buni care trec prin suferințe cumplite și oameni despre care credem că fac rău, dar cărora aparent le merge foarte bine. Dacă privim viața numai prin ceea ce vedem într-un anumit moment, lucrurile pot părea profund nedrepte.
Credința creștină nu promite însă o viață în care binele este recompensat imediat cu sănătate, bani și liniște, iar răul este pedepsit pe loc.
Părintele Pimen însuși vorbește despre faptul că viața creștină nu ne face imuni la încercări. În scrierile asociate cărții sale Bucuria de a dărui, necazurile sunt prezentate în perspectiva unei vieți care nu se termină la confortul imediat și în care încercarea poate avea un sens pe care omul nu îl vede pe moment.
De aceea, nu orice necaz trebuie tradus prin: „Ce am făcut ca să merit asta?”
Uneori răspunsul nu ne este cunoscut.
Când simți că nu mai poți
Există o diferență între a vorbi despre răbdare atunci când viața este liniștită și a încerca să ai răbdare când ești în mijlocul unei probleme.
Atunci omul nu mai are nevoie de teorii complicate.
Uneori nu poate rosti nici măcar o rugăciune lungă.
Părintele Pimen revine frecvent la rugăciunea simplă, spusă din inimă. Când omul este copleșit, câteva cuvinte pot fi suficiente:
„Doamne, ajută-mă!”
Nu este o rugăciune mai mică pentru că are doar câteva cuvinte. Dacă este spusă sincer, poate exprima tot ceea ce omul nu mai reușește să formuleze.
Și există momente în care tocmai atât mai poți.
Nu lua toate necazurile asupra ta deodată
Când problemele se adună, mintea începe să le trăiască pe toate simultan. Nu te mai lupți doar cu problema de astăzi. Te temi și de ceea ce s-ar putea întâmpla mâine, peste o lună sau peste un an.
„Dacă se întâmplă și asta?”
„Dacă nu se rezolvă?”
„Dacă va fi și mai rău?”
Iar omul ajunge să sufere nu doar pentru ceea ce s-a întâmplat, ci și pentru zece lucruri care poate nu se vor întâmpla niciodată.
Într-o asemenea perioadă, poate fi mai sănătos să te întrebi: „Ce pot face astăzi?”
Dacă există o soluție concretă, fă pasul pe care îl poți face. Dacă ai nevoie de ajutor, cere-l. Dacă problema este medicală, caută ajutor medical; dacă este una sufletească, vorbește cu duhovnicul sau cu omul potrivit. Rugăciunea nu exclude acțiunea și nici ajutorul celorlalți.
Un necaz poate schimba felul în care privești oamenii
Părintele Pimen vorbește tocmai despre această transformare: omul care a trecut printr-o încercare poate ajunge să înțeleagă mai bine încercarea altuia.
Poate înainte judecai femeia care nu reușea să plece dintr-o situație grea. După ce ai trecut prin ceva asemănător, înțelegi că lucrurile nu sunt atât de simple.
Poate judecai părintele al cărui copil s-a îndepărtat. După ce ai simțit aceeași durere, nu mai spui atât de ușor „Eu l-aș fi crescut altfel”.
Suferința nu îl face automat pe om mai bun. Poate să-l înrăiască. Dar poate deveni și locul în care învață compasiunea.
Iar uneori aceasta este schimbarea pe care nu o puteam învăța din nicio carte.
Ce faci când problema nu se rezolvă?
Poate te rogi de luni sau de ani pentru același lucru și nimic nu pare să se schimbe.
Aici apare una dintre cele mai grele forme ale credinței: să continui fără să primești imediat răspunsul pe care îl dorești.
Părintele Pimen nu prezintă credința ca pe o formulă prin care omul obține automat ceea ce cere. El vorbește despre apropierea de Dumnezeu, despre rugăciune, spovedanie, Biserică și despre căutarea voii lui Dumnezeu inclusiv în vreme de necaz.
Uneori problema se rezolvă.
Alteori trebuie să trecem prin ea.
Iar alteori viața merge într-o direcție pe care nu am fi ales-o niciodată.
Dacă acum treci printr-o perioadă în care necazurile nu se mai termină…
Nu te grăbi să concluzionezi că Dumnezeu te-a uitat.
Privește sincer dacă există lucruri pe care le poți îndrepta. Cere iertare acolo unde ai greșit. Repară ceea ce încă poate fi reparat. Nu judeca atât de repede suferința altora și nu refuza ajutorul atunci când ai nevoie de el.
Dar nu transforma fiecare necaz într-o condamnare a propriei persoane.
Există suferințe ale căror explicații nu le vom avea acum.
Iar când simți că nu mai ai putere pentru rugăciuni lungi, rămâne rugăciunea simplă a omului aflat la capătul puterilor:
„Doamne, ajută-mă să trec și prin ziua aceasta.”
Poate că necazul nu dispare în aceeași clipă.
Dar, așa cum reiese din cuvintele Părintelui Pimen, întrebarea nu este întotdeauna numai „De ce mi se întâmplă?”, ci și:
„Ce pot învăța, ce pot îndrepta și cum pot trece prin această încercare fără să-mi pierd credința?”
